În 2011 am contactat-o pe cea care avea să-mi devină supervizoare. Am întrebat-o, cu o oarecare strângere de inimă, dacă mai avea loc și pentru mine. Mi-a răspuns imediat: „Da, mi-ar face plăcere să-mi ajut un coleg român!” (ea fiind din Noua Zeelandă).
A fost o relație profesională care a durat zece ani și în care am simțit, de la bun început, că primesc respect, încredere și susținere. Acel „coleg” mi-a schimbat perspectiva pe care o aveam atunci asupra raporturilor de putere din relația de supervizare și mi-a influențat definitiv abordarea pe care aveam să o cultiv ulterior.
Eu înțeleg și practic supervizarea ca pe un dialog viu între colegi, în care fiecare își aduce contribuția și expertiza, în moduri diferite. Cred că terapeutul care prezintă un caz clinic își cunoaște clientul mai bine decât mine. Pornind de la această perspectivă, unul dintre rolurile mele ca supervizor este să-l ajut pe terapeut să audă ceea ce știe deja și să facem împreună liniște în jurul gândirii și simțirii sale, pentru ca noi înțelesuri să poată apărea. Astfel, el poate descoperi atât blocajele care îngreunează terapia, cât și întrebări noi care să-l ghideze spre o înțelegere mai profundă a clientului, a propriei persoane și a relației dintre ei.
Deseori, după o ședință de supervizare reușită, aud de la terapeut: „Cumva știam asta, dar acum îmi este mai clar.” Cred că acest lucru are legătură cu ceea ce spunea Eric Berne despre comunicare: că mesajele sunt înțelese abia după ce a avut loc o schimbare în energia psihică a celui care le recepționează. În supervizare, această schimbare devine posibilă prin punerea laolaltă a experienței clinice, a intuiției și a gândirii celor implicați, într-un mod creativ și responsabil.
Într-o sedinta de supervizare poate fi adus orice subiect clinic și orice interes profesional, iar una dintre responsabilitățile mele ca supervizor este să diferențiez între ceea ce poate fi lucrat pe loc și ceea ce are nevoie să fie aprofundat mai întâi în terapia personală a terapeutului. Orice riscuri sau dileme etice vor fi adresate cu prioritate, precum și orice frământări, neclarități sau întrebări privind diagnosticul clienților.
Cred că supervizarea își atinge scopul atunci când terapeutul pleacă nu doar cu idei noi, ci și cu mai multă încredere în propria sa gândire și intuiție și cu sentimentul că este susținut profesional.