Am observat că cei mai mulți oameni nu ajung în terapie atunci când își doresc să schimbe ceva în viața lor, ci atunci când schimbarea a început deja, fără să-i întrebe dacă sunt pregătiți să i se alăture. O relație se încheie, apare un copil, corpul începe să vorbească prin simptome, cineva drag moare, o depresie sau o anxietate nu mai pot fi ignorate. Dintr-odată, felul în care au trăit până atunci nu mai funcționează, iar unul nou încă nu există.
Cred că mare parte din psihoterapie se desfășoară în acest spațiu liminal dintre „nu mai” și „nu încă”. Este, simultan, un spațiu al pierderii și al posibilității. Probabil nu aș greși mult dacă aș spune că psihoterapia este, în felul ei, o artă a doliului. Nu doar pentru oamenii sau relațiile pe care le-am pierdut, ci și pentru explicațiile pe care le aveam despre noi înșine, pentru identități care ne-au organizat viața și pentru modurile în care am învățat, cândva, să ne protejăm.
În aproape douăzeci de ani de practică, sunt câteva lucruri în care am învățat să am tot mai multă încredere.
Fiecare obstacol interior din prezent a fost, cândva, o soluție. Din acest motiv, mă apropii cu mult respect de felul în care fiecare persoană s-a organizat psihic, chiar și atunci când tocmai această organizare îi produce suferință. Cred că, pentru a ajunge acolo unde ne dorim, este esențial să înțelegem cum am ajuns aici.
Schimbarea psihică are propriul ritm și propria logică. Atunci când psihicul întâlnește suficientă siguranță, suficient timp și suficientă prezență, începe, uneori după mult timp, să respire. Iar odată cu această respirație, începe să se reorganizeze în direcția de care are nevoie. Cred că această reorganizare devine posibilă în relație. Ea începe atunci când omul întâlnește un spațiu suficient de sigur pentru a putea rămâne, împreună cu un alt om, în contact cu propria experiență.
Pierderea face loc posibilității. De multe ori, atunci când ne dăm voie să renunțăm la ceea ce nu mai poate continua, încep să apară posibilități pe care, până atunci, nici nu le puteam imagina.
Prof. Dr. Maurice Apprey, unul dintre psihanaliștii contemporani care m-au influențat profund, spune că „în spatele fiecărei rezistențe se ascunde o comoară”. Experiența clinică îmi confirmă, zi de zi, această observație. Cred că acea comoară începe să se dezvăluie atunci când există suficientă siguranță pentru a ne apropia de ceea ce apărarea a încercat cândva să protejeze.
Poate că acesta este, în esență, felul în care înțeleg psihoterapia: nu ca pe un proces prin care devenim altcineva sau mai buni, în sens moral, ci ca pe unul care creează condițiile în care putem deveni noi înșine, căpătând, treptat, încredere în propria noastră direcție de dezvoltare. Pentru mulți dintre noi, acest lucru nu a fost întotdeauna posibil sau sigur. Astăzi însă, cu cât ne apropiem mai mult de cine suntem, cu atât viața ni se deschide în mai multe direcții.